Cea mai dulce otravă

Zahărul rafinat (alb) – cea mai dulce otravă

de William Dufty

O mulţime de boli fizice şi mentale obişnuite sunt strâns legate de consumul zahărului rafinat, pur.

De ce zahărul este toxic pentru corp?

În 1957, dr. William Coda Martin a încercat să răspundă la întrebarea “În ce condiţii alimentul este otravă?”. El a definit otrava: “medical – orice substanţă care este introdusă în corp, ingerată sau dezvoltată în corp, care determină sau poate cauza boală; fizic – orice substanţă care inhibă (blochează) activitatea unui catalizator (acesta fiind o substanţă prezentă în catitate mică ce activează o reacţie – de exemplu enzimele)”. Dicţionarul oferă o şi mai largă definiţie, şi anume “acela de a exercita o influenţă vătămătoare, sau de a perverti”.

Dr. Martin a clasificat zahărul rafinat ca otravă pentru că această substanţă chimică pură a fost sărăcită de componentele minore care-i asigurau viaţă; este vorba de enzime, vitamine, minerale. Corpul nu poate folosi această substanţă chimică în lipsa factorilor vitali (enzime, vitamine, minerale – de origine organică, vie).

Natura a făcut ca în fiecare plantă aceste elemente vitale să fie prezente în cantităţi suficiente pentru a ajuta la metabolizarea (asimilarea) formelor de zaharuri prezente în acea plantă. De aceea, lipsa acestor enzime determină insuficienta asimilare a respectivelor zaharuri. Astfel se formează acid piruvic şi alte substanţe anormale din grupa zaharurilor (cele cu 5 atomi de carbon).

Acidul piruvic nu se elimină total şi se acumulează la nivelul creierului şi al sistemului nervos, iar zaharurile anormale ajung în celulele roşii din sânge. Aceşti metaboliţi toxici deranjează procesul de respiraţie al celulelor, astfel că acestea nu reuşesc să obţină suficient oxigen pentru a funcţiona normal. Ca urmare, ele mor. Aşa apar bolile degenerative.

Zahărul alb este mortal pentru oameni pentru că nu aduce decât calorii “goale”, după cum se exprimă nutriţioniştii. Lipseşte paleta de enzime, minerale şi vitamine naturale organice care s-au pierdut în procesul de rafinare a zahărului. Mai mult, consumul zahărului este mai rău decât dacă nu s-ar consuma nimic, pentru că goleşte corpul de aceste enzime, vitamine şi minerale care sunt cheia metabolizării zaharurilor, dar sunt necesare şi în procesele de eliminare a componenţilor toxici paraziţi.

Corpul uman este atât de “obsedat” de echilibrul substanţelor din el, încât “forţează” păstrarea acestui echilibru prin consumarea rezervelor normale de enzime, vitamine şi minerale organice, prezente în corp (de exemplu calciu este luat din oase).

Zahărul pur, consumat zilnic, provoacă şi menţine o stare super-acidă în corp, astfel că din ce în ce mai multe minerale sunt extrase din depozitele sistemului osos pentru a “forţa” metabolizarea zahărului, în final ajungându-se la decalcifieri osoase şi carierea dinţilor.

Zahărul alb afectează însă fiecare organ din corp. La început, zahărul este depozitat în ficat sub forma glicogenului. Dar, capacitatea ficatului fiind limitată, consumul zilnic de zahăr alb duce la umflarea ficatului ca un balon. Atunci când ficatul este plin până la refuz, surplusul de glicogen se întoarce în sânge sub formă de acizi graşi care ajung în fiecare zonă a corpului şi se depun în cele mai inactive părti: abdomen, şolduri, piept.

Dar, când aceste zone sunt pline, acizii graşi ajung să fie depozitaţi şi în zonele active ale corpului, cum sunt inima şi rinichii, care încep să-şi reducă din activitate. Astfel că întregul corp are de suferit din acestă cauză: creşte tensiunea arterială, sistemul nervos parasimpatic este afectat. Organele care sunt guvernate de acesta (cum este creierul mic) devin inactive sau paralizate.

Sistemul circulator şi limfatic au de suferit, iar calitatea celulelor roşii scade. Apare astfel o abundenţă anormală de celule albe iar procesul de anabolizare, de creare a celulelor, scade. Puterea de imunizare (luptă împotriva factorilor agresivi) şi de toleranţă a corpului se reduce dramatic, astfel că cele mai normale situaţii (frig, caniculă, microbi, ţânţari) provoacă stări grave.

Zahărul alb excesiv are un efect devastator asupra creierului. Secretul unei funcţionări optime a creierului este acidul glutamic, o componentă vitală prezentă în foarte multe vegetale. Vitaminele din grupa B ajută la divizarea acestui acid în componente complementare (antagonice) care asigură funcţia de control a activităţii creierului.

Vitaminele B sunt fabricate şi de bacteriile simbiotice aflate în intestine. Când apare zahărul rafinat, aceste bacterii mor, astfel că “fabrica” internă de vitamine B produce mult mai puţin decât ar fi necesar corpului.

În anul 1793, un vas plin cu o încărcătură de zahăr a pierdut controlul şi plutea în derivă. Cei 5 marinari au supravieţuit hrănindu-se 9 zile doar cu zahăr şi rom. Când au fost salvaţi, se aflau într-o stare aproape de leşin. Fiziologul francez Magendie a fost inspirat de acest incident şi a realizat o serie de experimente cu animale, ale caror rezultate le-a prezentat în 1816.

El a hrănit câţiva câini numai cu zahăr, ulei de măsline şi apă. Toţi câinii au murit. Ca dietă zilnică, zahărul este mai rău decât nimic. Adică, un consum simplu de apă menţine corpul în viaţă mult mai mult timp decât dacă s-ar fi consumat zahăr.

Experimentul francezului Magendie a avut şi o altă urmare. Industria zahărului s-a auto-sesizat şi a înţeles pericolele cercetării ştiinţifice independente. Din acea zi, industria zahărului a investit milioane de dolari în “cercetare ştiinţifică” sponsorizată. Au fost angajate cele mai mari nume care puteau fi cumparăte cu bani, cu scopul că se va “produce” o demonstraţie (pseudo-ştiinţifică) care să laude zahărul.

Cu toate acestea, s-a demonstrat fără dubii că:
1. zahărul este principalul factor în apariţia cariilor dentare;
2. zahărul provoacă îngrăşare şi obezitate;
3. eliminarea zahărului a dus la dispariţia unor boli considerate fatidice (diabet, cancer, boli de inimă).

Sir Frederick Banting, co-descoperitorul insulinei (de fapt, insulina a fost descoperită de Nicolae Paulescu – nota AIM) arăta în 1929 că diabetul era foarte răspândit printre proprietarii plantaţiilor de zahăr din Panama, mari consumatori de zahăr rafinat. În schimb, muncitorii de pe plantaţii, care nu-şi permiteau decât să mestece trestia de zahăr, nu sufereau de diabet.

Totuşi, povestea primului lobby pentru promovarea zahărului rafinat a început în anul 1808 în Anglia, cînd Comitetul Indiilor de Vest (reprezentantul intereselor comerciale ale producătorilor de zahăr) a declarat în Camera Comunelor că oferă un premiu de 25 de guinee (monedă veche engleză) celui care va veni cu experimente “satisfăcătoare” care să demonstreze că zahărul era bun pentru hrănirea şi îngrăşarea caprelor, vacilor şi a oilor. Asta pentru că hrănirea animalelor în mod tradiţional costa foarte mult, şi depindea de anotimp. În schimb, zahărul era, pe atunci, foarte ieftin: oamenii nu consumau suficient de mult.

Evident, încercarea de a hrăni animalele domestice cu zahăr şi melasă a fost un dezastru.

Cu un zel demn de o cauză mai bună, producătorii de zahăr au recurs la metode continuate timp de 200 de ani, până în prezent: au obţinut mărturii irelevante, produse de pseudo-cercetători subvenţionati chiar de producători. Un ziarist i-a numit “conştiinţe cumpărate”. Cum altfel poate fi numit cineva care afirmă cu emfază că “zahărul conţine mai multi nutrienţi decât orice altă substanţă”? L-am citat pe “celebrul” dr. Rush din Philadelphia (America). La acel moment, dr. Rush susţinea şi că masturbarea este cauza nebuniei!

În timp ce pregătea volumul “O istorie a nutriţiei”, prof. McCollum (de la Universitatea Johns Hopkins), “cel mai mare nutriţionist american”, a parcurs 200.000 de rapoarte ştiinţifice despre zahăr. Materialul acoperea o perioadă foarte mare: de la mijlocul secolului 18 şi până în 1940.

Din acest uriaş depozit de material ştiinţific, McCollum a selectat acele experimente care sunt importante pentru descoperirea greşelilor din nutritie. El nu a reuşit să găsească nici măcar un singur experiment ştiinţific despre zahăr, între anii 1816 şi 1940. Astăzi, ca şi ieri, cercetătorii sunt obligaţi să accepte sponsorizări pentru a-şi continua experimentele.

Nu avem dreptul să fim surprinşi de afirmaţiile lui McCollum din prefaţa la volumul său: “Autorul şi editorii sunt profund îndatoraţi organizaţiei “The Nutrition Foundation” pentru o bursă oferită cu scopul de a acoperi o parte din costurile publicării acestei cărţi”.

Organizaţia “The Nutrition Foundation” se întâmpla să reunească celebre companii din industria zahărului: Coca-Cola, Pepsi-Cola, Nestle, American Sugar Refining Co, etc., în total 45 de companii cu interese comerciale evidente.

Dar, poate că cel mai important lucru despre istoria din 1957 a lui McCollum este acela că a lasat la o parte cea mai importantă operă pe aceeaşi temă. Este vorba de “una dintre operele epocale care face ca orice alt cercetător să fie gelos că nu s-a gândit să faca experimerntul”, după cum spunea un eminent profesor de la Harvard.

În anii 1930, dr. Weston Price, dentist din Cleveland, Ohio, şi-a început cercetările călătorind în toată lumea, din ţinuturile eschimoşilor, până în mările sudului, din Africa până în Noua Zeelandă. Volumul său, “Nutriţia şi degenerarea fizică: o comparaţie a obiceiurilor alimentare primitive şi moderne şi efectele lor”, ilustrată cu sute de fotografii, a fost publicată în 1939. Concluzia devastatoare la care a ajuns dr. Price era una simplă.

Oamenii care trăiesc în condiţii aşa-numite “primitive” aveau dentiţie sănătoasă şi o stare generală bună. Ei se hrăneau cu alimente naturale, nerafinate, care proveneau din habitatul lor local. De îndată ce începea importul de alimente “moderne”, rafinate (ca rezultat al contactului cu “civilizaţia”), se observa degenerarea fizică care avansa pe parcursul unei singure generaţii.

Succesul campaniilor publicitare deşănţate, sponsorizate de industria zahărului, este explicabil doar prin ignoranţa publică. Dacă o operă atât de valoroasă ca cea a dr. Price ar fi popularizată, oamenii ar învăţa să se hrăneasca sănătos.

Haideţi să nu ne mai prefacem că periuţa şi pasta de dinţi sunt mai importante decât peria şi crema de ghete. Dinţii pe care-i avem azi sunt rezultatul alimentatiei nesănătoase pe care am acceptat-o.

În 1958, revista Time a arătat că un biochimist de la Universitatea Harvard, împreună cu asistenţii săi, au realizat timp de 10 ani experimente cu şoareci, sponsorizate de Sugar Research Foundation cu suma de 57.000 USD. Scopul era de a găsi explicaţia apariţiei cariilor dentare datorate consumului de zahăr, şi a modalităţilor de prevenire.

Au fost necesari 10 ani pentru a descoperi că nu există nici-o metodă de a preveni cariile dentare, dacă se consumă zahăr. Când echipa de cercetători şi-a prezentat concluziile în revista “Dental Association Journal”, sponsorizarea a încetat. Sugar Research Foundation şi-a retras ajutorul financiar.

Cu cât cercetătorii îi dezamăgesc mai mult, cu atât producătorii de zahăr trebuie să se bazeze şi mai mult pe campaniile publicitare.

Extras din Nexus Magazine, Vol. 7, Nr. 1 (Dec. 1999 – Jan. 2000)

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s