Isteria încălzirii globale

Am încercat de mai multe ori să redactez câte ceva legat de acest subiect considerat fierbinte în politica mondială dar niciodată nu am găsit suficient curaj pentru a mă putea aventura într-o polemică destul de vastă pe marginea subiectului încălzirii globale, dar într-un târziu, m-am decis să-mi înfrunt temerile şi să încerc, considerându-mă capabil a-mi însuşi criticile care probabil vor deriva din această tentativă precară de a da lucrurilor o altă formă decât cea mult mediatizată.

Din păcate, de mult timp suntem obişnuiţi să îi lăsăm pe alţii să gândească şi să ia deciziile pentru noi. De ce? Pentru simplul fapt că ne-am obişnuit din ce în ce mai comozi. Am ajuns la o aşa stare de comoditate, încât ne este lene să mai şi gândim. Dacă mediile informaţionale emit o teorie care se pare că prinde bine şi se propagă cu repeziciune, ne exaltează ideea de a fi în “trend” şi ne considerăm responsabili în a ne-o însuşi şi a o dezvolta frenetic de la punctul din care am prins-o. Aşa se întâmplă şi cu problema încălzirii globale, care, de ceva timp încoace, prin intermediul media, a început să ia forma unei isterii în masă.

La început firavă, cu ajutorul organizaţiilor ecologiste, al câtorva savanţi şi cercetători, problema începe să ia proporţii şi să fie capul de afiş al oricărei discuţii referitoare la mediul înconjurător.

Privind cu luciditate în trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat al planetei noastre, vom observa un fapt concret: clima s-a aflat într-o continuă schimbare, într-o continuă transformare. Au existat glaciaţiuni, au existat încălziri globale, au existat transformări majore ale reliefului. De ce trebuie să privim situaţia actuală ca pe o mare nenorocire ce ne paşte şi căreia nu-i vom putea face faţă cu nici un chip? Suntem obişnuiţi să ne privim planeta ca pe un simplu corp ceresc, un obiect inert, pierdut printre alte multe miliarde de obiecte cereşti inerte, care, de miliarde de ani, apar, există, apoi dispar în diverse moduri. 

Dacă am încerca pentru câteva minute să trecem prin filtrul gândirii şi al raţiunii cosmogonia universului şi să considerăm că fiecare planetă sau stea nu este doar un corp inert care se deplasează prin imensitatea spaţiului după nişte legi fizice şi interacţionează cu materia înconjurătoare doar după nişte legi chimice, dacă am încerca să considerăm că viaţa nu este doar ceea ce privim prin prisma existenţei noastre efemere, am putea realiza că aşa cum noi avem dreptul la viaţă, aşa şi corpurile cereşti pot avea viaţa lor proprie.

Priviţi planeta Pământ ca pe o entitate vie, daţi-i dreptul de a-şi trăi propria viaţă împreună cu micii paraziţi care o populează. Este vreo diferenţă dimensională între planeta Pământ locuită de câteva miliarde de oameni şi o fiinţă umană locuită de câteva miliarde de bacterii? Se pot găsi asemănări izbitoare. Totul este să ne analizăm existenţa.

Ne-am obişnuit să dominăm. Ne-am obişnuit să supunem. Am creat animale de povară, de companie, am inventat servitorii şi slugile, am creat legi care să ne satisfacă din ce în ce mai bine setea de asuprire şi de dominare. După ce am terminat cu vieţuitoarele pentru care ne-am dat drepturi de viaţă şi de moarte, de protecţie sau extincţie, a urmat încercarea de îmblânzire a planetei.

Am început să ridicăm baraje în calea apelor pentru a evita inundaţiile şi pentru a ne putea extinde stăpânirea asupra terenurilor inundabile, pentru a crea terenuri agricole fertile pe care mai apoi le-am otrăvit cu pesticide şi îngrăşăminte chimice, sau pentru a produce energia electrică datorită căreia ne-am putut dezvolta. Ne-am gândit vreodată ce se întâmplă cu curenţii telurici în momentul în care se construieşte un baraj? Ne-a interesat vreodată ce se întâmplă cu planeta în momentul în care îi modificăm structura? Nu! Deoarece nu ne-au interesat decât avantajele noastre imediate şi de moment.

Am împânzit planeta cu linii electrice de înaltă şi foarte înaltă tensiune pentru a ne transporta energia vitală “progresului”, fără să ţinem cont de faptul că acestea influenţează traseele curenţilor orgonici care străbat atmosfera terestră.

Am ridicat construcţii cât mai impunătoare, cât mai înalte, cu forme cât mai futuriste, cât mai deosebite, fără a ţine seamă de energiile subtile emanate de către acestea, fără a ţine seamă de faptul că ridicând nişte punţi între cer şi pământ (adânc ancorate în pământ şi mai mult, pline de oţel) creem punţi de legătură aleatoare între curenţii telurici şi cei orgonici, influenţând, Dumnezeu ştie cum, evoluţia viitoare a climei.

Am coborât în interiorul pământului şi am creat o vastă reţea de tuneluri, galerii, caverne, extrăgând minereuri şi cărbune. Am luat şi ne-am văzut de drum liniştiţi. Ce s-a întâmplat cu curenţii telurici care străbăteau aceste trasee? S-a interesat cineva? Nu! De ce ar fi făcut-o? Pământul este un bolovan care se rostogoleşte în spaţiu de miliarde de ani şi atât.

Am ocupat zonele de litoral şi am construit oraşe pe care le-am populat şi le-am extins nu am ţinut nici o clipă seamă de faptul că planeta are şi ea dreptul său la o viaţă proprie. Acum, ne scandalizează faptul că planeta care ne-a susţinut pe spinarea ei atâta amar de vreme, planeta care ne-a găzduit şi care ne-a hrănit, are o problemă: “Se încălzeşte!”. şi? Ce-i cu asta? S-a mai încălzit! Apoi s-a răcit! Apoi, s-a răcit şi mai tare, dar apoi s-a încălzit din nou.

Fiecare dintre noi are temperatură câteodată (şi ca să revin la un paragraf anterior, când facem febră o facem din instinct de apărare pentru a distruge o infecţie). Fiecare dintre noi are câteodată frisoane. Este o stare normală care apare în cazul unei îmbolnăviri. Haideţi să fim realişti! Pe vremea viking-ilor Groenlanda era acoperită cu iarbă, iar animalele păşteau liniştite pe tot întinsul insulei. Acum totul este sub gheaţă.
Antarctida a fost şi ea la rândul ei o insulă cu floră şi faună în vremurile îndepărtate, fapt confirmat de controversata hartă a lui Piri Reis, în care continentul ingheţat era figurat aşa cum s-a constatat ulterior cu ajutorul instrumentelor moderne care puteau privi prin gheaţă.

Problema noastră fundamentală o constituie faptul că noi nu putem, sau ne încăpăţînăm să nu vrem, să trăim în armonie cu natura în care existăm. Pe unde trecem dorim cu ardoare să ne arătăm măreţia şi supremaţia, să subjugăm, să înrobim, să supunem. Suntem atât de naivi pentru a ne considera atât de puternici încât să putem supune chiar planeta pe care trăim. Nu-i chiar aşa. Ne scapă din vedere faptul că nu tot ceea ce ne înconjoară este cuprins de teamă în momentul în care aude de om.

Sapăm în interiorul Pământului şi creem galerii şi caverne care ulterior se surpă, luând cu ele sate sau oraşe întregi. Bine înţeles că natura este de vină. Construim la nivelul mării sau mai rău, în zone desecate, sub nivelul mării. Planeta se încălzeşte, gheţarii se topesc, nivelul apelor creşte, zonele joase sunt inundate. Bineînţeles că natura este de vină. întindem în lung şi în lat linii electrice. Apar intensificări majore ale vânturilor, cu efecte devastatoare.

Bineînţeles că natura este de vină. Ridicăm baraje pe cursurile superioare de ape, se modifică în jurul acestora semnificativ nivelul de precipitaţii, apare deodată secetă sau apar inundaţii, în zone în care nu se auzise până atunci de aşa ceva. Bineînţeles că natura este de vină.

Ne preocupă concentraţia gazelor cu efect de seră în atmosferă şi încercăm să producem tehnologii “inovatoare” pentru a reduce intensitatea radiaţiei solare ajunse pe Pământ. Aberaţii. De fapt, ceea ce m-a intrigat şi m-a făcut să scriu acest articol a fost un episod din “Mission Earth” prezentat pe Discovery, în care se realiza un studiu de fezabilitate al unui proiect de creare a unei megalentile cu o suprafaţă de 2.500.000 km2, desfăşurată în spaţiul cosmic, între Pământ şi Soare, megalentilă care ar realiza o difracţie a radiaţiei solare, rezultând diminuarea cantităţii de radiaţie solară primită de către Pământ. Nimic mai aberant, pentru simplul fapt că după două zeci de ani de muncă (perioadă estimată de către specialiştii implicaţi), douăzeci de ani în care, în fiecare zi, cel puţin o rachetă purtătoare ar fi decolat de pe Pământ ducând cu ea miliarde de microlentile componente pe care le-ar fi aşezat pe orbită, ar fi fost de-ajuns un curent de praf cosmic ce ar fi împrăştiat megalentila în imensitatea spaţiului reluând procesul de încălzire a Pământului.

Problema noastră, de fapt singura noastră problemă, este supraevaluarea. Dacă ne-am lepăda de genul: “stăpânii universului” şi am încerca să trăim în armonie cu acesta, dacă am încerca să ascultăm şi să înţelegem natura, să ţinem cont şi de dorinţele şi nevoile ei, poate că am putea într-o bună zi să trăim mai fericiţi şi mai liniştiţi, nefiind tot timpul îngrijoraţi de incertitudinea zilei de mâine.
Lăsaţi planeta care vă susţine să-si vadă liniştită de propria-i viaţă, pentru că în lupta dintre noi şi ea, noi nu avem nici o şansă. Ne-a demonstrat-o de prea multe ori. (sursa)

Incalzirea Globala o mare minciuna ?

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s